Imi simt corpul altfel. E ca si cum ploaia din noaptea aceea de august a spalat odata cu aleile parcului si amorteala din mine. A zdrentuit, fasie cu fasie, tot invelisul nesimtitor lasandu-ma in urma, lasand un dor surd pe care cuvintele nu-l pot cuprinde. A ramas o pulbere fina ce se ridica si pluteste, lasand sa creasca ramuri verzi.
Si daca nu venea ploaia? ..Daca nu aflam ca “mai tarziu” nu devine mereu “prea tarziu”.
Patimile nu imbatranesc si nu scad in intensitate. Mocnesc pana sunt reaprinse de ochi; si dor.
