Relaţiiile în cadrul grupului de prieteni

 Atunci când vorbim de impactul primelor instante de relaţionare asupra dezvoltării individului, ca individ de sine stătător şi ca partener social, trebuie să luăm in considerare şi relaţiile din afara familiei. Vorbim aici de rolul celor de aceeaşi vârstă – prieteni, colegi, vecini etc. – in dezvoltarea procesului de socializare. In interacţiunea cu cei de o vârstă, copiii invaţă să devină atât cooperanţi cât şi competivi, invaţă să se raporteze la ceilalţi ca la nişte egali (in cazurile fericite) şi işi conturează o imagine de sine care ţine cont nu numai de ceea ce reprezintă copilul in cadrul sistemului familial, ci şi in cadrul mai lărgit al micro-societăţii in care trăieşte. Copilul nu se poate simţi decât incomplet şi neimplinit in raport cu adultul „perfect”; dar in relaţia cu cei de aceeaşi vârstă, el se poate simţi competent, adecvat, capabil.

        Prietenia ca interrelaţie umanã nu depinde de legãturile profesionale, nu se raporteazã la sisteme de obligativitate şi nici nu este impusã ca în cazul relaţiilor de comunicare pe care le avem cu rudele. Prietenii sunt persoane care se simpatizeazã unul pe altul şi se bucurã sã fie împreunã în anumite ocazii sã rezolve anumite acţiuni. Prietenia capãtã aspecte variate care diferã în funcţie de vârstã, sex şi statut socio-profesional. Oamenii par sã ştie ce înseamnã prietenia, ea este perceputã ca un fapt obişnuit, veche de când lumea, iar studiile efectuate au ajutat la diferenţieri şi apropieri conceptuale şi practice.

Călin este un băiat sensibil, plin de imaginaţie, discret şi căruia îi este greu să se exprime. În familie, dificultăţile pe care le întâmpină sunt de două ori mai mari deoarece are impresia că îl priveşte toată lumea şi că, în acelaşi timp, persoana lui nu intersează pe nimeni.  Mâinile ii devin o povară, îi par inutile şi nu stie ce să facă cu ele. Câteodată se gândeşte că ar putea fi pasăre, pinguin, ar avea mai puţine probleme. La urma urmei, „nu ai nevoie de braţe, ci doar de gură”. În dialogul său interior revine o voce care îi spune: „Fă să le găseşti un rost mâinilor tale, îţi vei găsi şi tu locul”. Într-o duminică, la petrecerea organizată cu ocazia aniversării unui verişor, Călin decide să se ocupe mai întâi de mâinele sale şi mai puţin de el însuşi. În mod curios problema devine mai simplă. Acum nu mai trebuie să-şi găsească sieşi un loc, ci mânilor sale: „Una va lua o prăjitură, iar cealaltă paharul cu suc”. Într-o primă etapă, ia prăjituri şi bea suc: mâinele îi sunt ocupate. Hotărăşte să servească invitaţii cu sendvişuri şi sucuri. În acest mod, are ocazoia să comunice mai uşor cu ceilalţi. Îşi permite chiar să lase tava jos pentru a discuta mai liber: nu mai are nevoie de pretexte pentru a comunica. Încetul cu înetul îşi găseşte locul şi uită de mâini. Această primă etapă îi permite să se întrebe: „De ce sunt aici? Sunt aici pentru că aşa mi s-a cerut? Am vreun plan? Care?” Călin înţelege  astfel că a venit acolo din plăcere, pentru a se simţi mai bine şi pentru a întâlni copii. De acum inainte ştie care îi este locul în cadrul grupului.

În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor. Nu este intotdeauna uşor să ne găsim locul în cadrul unui grup. Dificultăţile noastre sunt sporite de numărul personalor  şi, mai ales, de tendinţa noatră de a accepta ceea ce acceptă grupul în ansamblu. Această presiune este în contrast cu afirmarea noastră personală a gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor. Iată câteva exemple semnificative:  „La sfârşitul filmului am chef să mă plimb, dar cum nimeni nu doreste asta, renunţ şi eu…”. „Nu – mi place prăjitura, dar dacă mănâncă toţi…”, „vreau să întreb deva legat de matematică, dar cum nimeni nu pune întrebări şi colegii par să înţeleagă…”, „Cineva înteabă dacă toată lumea e de acord. Eu nu prea sunt, dar dacă nimeni nu spune nimic…”. Această presiune este rezultatul nevoii noastre de apartenenţă la un grup, de a fi acceptaţi ca parte integrantă a grupului. Ocuparea unui loc eficient în cadrul grupului  presupune afirmarea propriei pesoane: trebuie să ne exprimăm favorizând, în acelaşi timp, integrarea noastră în grup. Afirmarea propriei persoane nu însseamnă a te opune grupului, ci a răspinde la întrebarea: „ Ce aduc eu în plus grupului?” Integrarea în grup nu presupune o fuziune cu acesta, ci a răspunde la întrebarea: „ Ce am eu în comun cu membrii grupului”. Pentru a ne integra mai uşor, este important să ne decidem asupra opţiunilor noastre înainte de a ne alătura celorlalţi, deoarece situaţia de grup ne va limita capacităţile din cauza principiului presiunii. Deciziile luate inainte sunt mai uşor de pus in practică.

Silviu este un tânăr proaspăt numit în funcţia de responsabil de departament resurse umane. El este surprins de distanţa pe care o adoptă colaboratorii săi faţă de el şi de cât de puţină încredere există în cadrul echipei. Cu toate acestea, este o persoană eficientă organizând deja de un an reuniuni bine structurate, i-a permis fecăruia să-şi cunoască mai bine rolul   în cadrul departamentului.  Dimineaţa, la sosire, spune „Bună ziua” în fugă, neplăcându-i să vorbească dacă nu are nimic de spus. Din dorinţa de a fi eficient, el se pune imediat la treabă şi e surspins uneori că nu ii răspunde nimeni la salut. Cu ocazia unui curs de management, el va înţelege că atitudinea unui responsabil  are o influienţă directă asupra celei pe care o adoptă colaboratorii săi. Radu, care ţine cursul, îi propune să îşi descrie relaţiile cu angajaţii şi il întreabă de ce crede că se întâmpină atâta reticenţă din partea colaboratorilor. Astfel, Silviu reuşeşte să-şi dea seama de un lucru: dimineaţa salută la repezeală, iar in timpul zilei nu vorbeşte cu persoanele decât cu cele care are ceva de lucru. Se creează astfel un deficit relaţional şi pare chiar să se fi instaurat în cadrul echipei o atmosferă de concurenţă între „protejaţi” şi „neglijaţi”. Insă Silviu are adevărata revelaţie atunci când, aflat  în trecere printr-un atelier pentru a discuta probleme legate de transmiterea de informaţii de la un departament la altul, unul dintre salariaţi îi spune: „ Aşa-i, domnule! Dacă nu ne spunem nici măcar bună ziua, ce altceva să ne spunem?”  Chiar înainte de a se intreba ce să spună după salut, Silviu înţelege că, mai intâi de toate, teebuie stabilit contactul cu interlocutorul. Acum a început să salute pe fiecare colaborator în parte la sosire şi îşi face timp să schimbe păreri despre vreme, despre copiii sau pasiunile fiecîruia, evitând să abordeze prea repede chestiunile legate de serviciu. Astfel, echipa lui este mai disponibilă  şi mai încrezătoare, iar el e, la rândul lui, mai bine dispus si îşi priveşte activitatea mai distant şi mai realist.

Salutul deschide o poartă către celălalt şi e un angajament de principiu ce permite începerea unei relaţii, fie ea şi efemeră. Salutul semnifică acceptarea intelocutorului ca fiind perfect valid, recunoaşterea lui oarecum necondiţionată. Spunând „bună ziua” avem ocazia să identificăm starea emoţională a celuilalt, să satibilim un echilibru emoţional cu el, să ne „acordăm” si să ne recunoaştem reciproc  ca fiinţe umane. Trebuie să acordăm importanţă acestui gest şi să căutăm să obţinem echilibrul relaţional.