Nu am putut dormi noaptea asta…, toamna mi-a bătut in geam cu degete de ploaie şi m-a rugat să-i ofer o amintire de pe vremea când când înfloreau cireşii. Am deschis fereastra şi toamna a pătruns in suflet cu timiditate, cu braţele încărcate de flori şi cu picături de ploaie ce se aşezau pe clipa de ieri, şi pe cea de mâine şi pentru atunci când visele uscate vor troieni albul dimineţii.
Pe cerul toamnei, pânza de păianjăn a destinului, cârpită din loc în loc, acoperă bruma iubirii ce troienise la casa cu dor. Lacătul a căpătat culoarea uitării, ruginie ca a frunzei de toamnă purtată intâmplător de către vânt, la întretăiere de ani. Nu l-am deschis, pierduserăm cheiea fericirii tot într-o toamnă, pe Dealul cu Dor, când visele mor dintr-un simplu dor…
Noaptea căpătase pentru mine valoare de mit şi mitul nu poate exista in afara gutuilor coapte şi a strugurilor brumaţi. Si noaptea albastră pe cerul încărcat cu stele părea o pictură abstractă pe care un om talentat şi-a vărsattot focul din privire şi din suflet pentru a-i da viaţă. El devenise Demiurgul capabil să facă din noapte zi, şi din nefericire, fericire. I-a dat nopţii de toamnă propria sa sensibilitate şi ce oare este mai frumos ca privirea cerului albastră să impietrească in zori vise ruginii, flori cu miresme ale trecutului, foi ingălbenite de vreme pe care scria „Toamna iubirii” şi „Iubirea Toamnei”?
