E o dimineaţă caldă de septembrie, când soarele, timid, aşterne peste omenire mângâieri. Câtiva turişti admiră dalul Copoului şi nu ştiude ce, am impresia că fiecare frunză devine o amintire din vremea studenţiei. Atunci alrgam desculţă pe tărâmul făgăduinţei şi nimeni n-a avut curajul să-mi spună: „Opreştete-te! Toamna amintirii doare, la fel cum doare singurătatea viselor ce se spuleberă o dată cu oftatul frunzei călcată in picioare cu nesăbuinţă de către trecători!”
Alergam, mă grăbeam, încotro, Doamne?!, fără să descifrez clipele ruginii şi plânsul toamnei ce se impleşteste cu lacrima mea gârbovită de ani. Scriam pe frunze, aproape ofilite, cele şase litere pe care le-am cântat mult in poeziile mele – „i u b i r e „ Caut frunza trecutului in mormanul de amintiri, răscolesc clipe fugare ce m-au făcut fericită, intorc ceasul cu acele invers…dar nu! Rugina toamnei a aşternut peste sufletul meu sleit de puteri pânza diafană a destinului. Am înţeles abia atunci că timpurile mele nu mai coincid, că acel „trecut”şi acest prezent sunt dojuă linii ce nu se vor mai uni…
Destinmul, mai crud ca altădată, imi tot flutură petale de crizanteme, de liliac bătut şi de lăcrămioare, aşternându-mi pe frunte „corola de minuni a lumii”. Si caut banca primului sărut, şi copacul sub coroana căruia am jurat iubire, şi frunza aceea ruginie pe care am îngropat-o in sertarul din dreptul inimii, primită in prima zi de octombrie.
Doamne, ce voi mai găsi din toamna iubirii? Nu mai e timp de vise, primele picături reci ale prezentului acoperă golul toamnei şi al destinului pe care mi l-am dorit altfel. Cum? Nu, nu ştiu bine…, poate doar cu frunze verzi, cu cer albastru, cu muşcate la fereastră şi cu multă iubire. Nimic nu s-a întâmplat din ce mi- am dorit. Toamna ruginie a iubirii pleacă grăbită spre alte timpuri lasându-mă la intretăierea de ani ca pe o străină.
