Vând ieftin un gram de fericire

    Noaptea trecută am participat la o licitaţie neobişnuită: gramul de fericire pornea de la un preţ deluzoriu, deşi sala area plina de doritori de chilipiruri.

Un amfiteatru imens, cu scaune pluşate, comode, ce scoteau un sunet dureros abia la atingere, dădeau momentului o solemntitate aparte. Pe tabla neagră scria cu litere de tiparr « SE LICITEAZĂ FERICIREA. ! » Domni îmbrăcaţi în frac saluatu tacticos doamnele frivole ce-şi făceau vânt cu evantaiul. Ici-colo câteo pereche de îndrăgostiţi, a căror haine nu aveau strălucirea luxului, încercau să se ascundă de privirile ironice a majorităţii. Zâmbeau din când în când şi zâmbetul  devenea un semn de întrebare în acel vacuum al speranţei  « Se cumpără fericirea ? »

–         Domnilor, spune ofertantul, se licitează un gram de fericire !

–         Doar un gram… ? se aud murmure de nemulţumire.

–         Da, domnilor, doar un gram ! Fericirea e scumpă, nu se poate vinde la kilogram!

Priviri iscoditoare, reci, indiferente la fericirea în sine, se îndreaptau spre ofertant. Părea că timpul trece prea încet, un tânăr, imbrăcat în Cupidon, dăruieşte fiecărei domane câteo floare de câmp.

–         Ei, tinere, cum se numeşte buruiana asta ? intreaba o doamnă din inalta societate

–         O floare de câmp este considerată buruiană într-un parc!

Atât a glăsuit Cupidon în acel ceas când fericirea era la îndemâna oricui.

–         Da, dragă, e floare! Ce frumos miroase!, completează o prietenă

–         Ce petale lipsite de eleganţă are! Nu se aseamănă cu trandafirul…

Cupidon, care auzise întâmplător discuţia, ii dăruieşte un frumos trandafir ce avea culorile curcubeului. Domana îi mulţumeşte zâmbind şi-l ia mulţumită

–         Vai, dar are spini. M-am înţepat .. Ia-l, domnule…

–         Ce e frumos e şi dureros, domană!, spune Cupidon  fără a privi fiinţa căreia nimic nu-i place din ceea ce se numeşte « fericire ».

–         Linişte, vă rog! Începe licitaţia.

Ofertantul îşi pune ochelarii sidefii, privind  sala doritoare de iluzii pierdute. Se aşază cu smerenie pe jilţul din faţa biroului,deschide un caiet cu foile încă albe, pe care notează câteva rânduri.

–         Domnilor, se licitează un gram de fericire şi, dacă vi se pare prea scump, il putem împărţi în miligrame.Preţul de pronire e un ciorchin de stele ce poate fi atins doar cu degetele de cerneală.

–         De struguri sau de stele ?  întrebau domnii,  neînţelegând adevărata valoare.

–         De stele, donmnilor, aţi auzit bine.

–         Păi cine atinge stelele? spune o domnişoară cu glas răutăcios.

–         Dacă aveţi degete de cerneală, răspunde calm ofertantul, atunci fericirea vă aparţine.

Domnişoara îşi întinde degetele subţiri, pline de inele, desenând figuri imaginare. O mulţime de alte degete defilau prin sala de licitaţie, dezorganizat, fără chef de viaţă, dar arătoase prin eleganţa unghiilor şi aurul masiv ce căpătase culorile toamnei.  

–         Ei, cine licitează să ridice doar două degete, repetă ofertantul la intervale egale de timp.

Mâinele s-au lăsat repede pe scaun şi fiecare parcă dorea să-şi înmoaie degetele în cearneala albăstruie a cerului.

–         Deci nimeni nu doreşte ciorchinele de stele agăţat pe foaia imaculată a timpului. Nu-i nimic, licitaţia continuă, mai sunt multe de oferit din ceea ce se cheamă « fericire ». La fel de ieftin e şi pânza de păianjăn a amintirii peste care s-a aşternut praful vremii. Acum îl şterg ca să capăte  frumuseţea de altădată…, e mai strălucitor ca aurul.

–         N-o vedem ! strigau domnii nemulţumiţi.

Ofertantul cu mâinele noduroase îşi atunge inima,  deschide larg braţele spre sală ca într-un ritual bine stabilit.Zâmbeşte doar de frică să nu trezească amintirile. Deschide geamul şi stelele, adunate-n ciorchine îşi arătau întreaga splendoare spre omul ce nu poate atinge « fericirea ».

–         Unde e pânza ? Unde e pânza ? se auzea tot mai des

–         Aici e! şi ofertantul arată din nou inima ciuruită de impliniri fugare.

–         Ce ? Va bateţi joc de noi ?

–         Eu ? întreabă nedumerit ofertantul. Închideţi ochii, atingeţi-vă inima şi priviţi în trecut, în trecutul vostru fireşte.

–         Unde e pânza ?

–         Încet, încet, să n-o rupeţi. Atenţie, domnişoară, nu fiţi burutală ! Fericirea poate fi dustrusă si cu o petală de trandafir.

–         Domnule, unde e fericirea ?

–         În inima ta ! răspunde pentru prima oară apăsat ofertantul. Întreabă-ţi inima si vezi ce-ţi răspunde.

–         Nimic ! Inima e mută de aceea am venit să cumpăr “fericirea”.

Ofertantul se plimbă nervos prin sală. Nimeni nu doreşte pânza de păianjăn a fericirii. « Desigur, nu se vede, dar oare nu e de ajuns că ea trezeşte atâtea amintiri plăcute  ? » se întreba trist, fără să dezlege lăcomia cu care cei bogaţi doresc să aibă pe tavă « fericirea » .

Doritorii de chilipiruri părăsesc sala de licitaţie  unde Fericirea se vindea destul de ieftin. Perechea de îndrăgostiţi ce se furişaseră de privirea răutăcioasă a celor bogaţi, au cules fericiţi petalele trandafirului aproape ofilite. Fata cu şuviţa arămie ce tot îi căde ape frunte strigă entuziasmată :

–         Sunt fericită ! Uite un boboc de trandafir.

Dragii mei, credeţi că fericirea e de neatins ? Că e acel dat ancestral  nu stă in firea noastră ? Astept cu nerăbdare părerile voastre pentru a defini « f e r i ci r e a ».