Category - Scrisori de Iubire

Cand iubirea e prea mare calci pe bec

cand iubirea e prea mare calci pe becCand iubirea e prea mare calci pe bec, asa se intampla ca in mai toate cazurile unul iubeste mai mult decat celalalt. De aici se distinge ce-l ce conduce in relatie si cel care se lasa condus.

Atunci cand porti o iubire nemarginita, simti nevoia sa o imparti cu cea mai draga persoana din viata ta, nimeni altcineva decat persoana iubita.  Cand porti o iubire atat  de maritimoasa, iubirea se dezlantuie in fel si chip, iar tu te afli doar la un pas de a calca pe bec.

Cei mai multi dintre noi, calcam pe bec “in bratele altei persoane” care este mai receptiva la primul miros al iubirii vinovate.

Nu uita, iubirea e o boala incurabila, o vraja fara leac, o senzatie necontrolabila careia ii poti face fata in cel mai placut mod sau care poate deveni cel mai negru cosmar.

Depinde doar de tine cum alegi sa-ti traiesti “iubirea” fata de persoana potrivita.

Cu tine in gand

cu tine in gandNu e seara sa nu adorm cu tine in gand, nu e gand in care sa nu te cuprind, nu e zi in care sa stiu ca-mi lipsesti si cu toate astea cel mult mai ma doare atunci cand nu esti langa mine, si mai stiu

cand te simt ca nu esti langa mine fizic si psihic, un gol absurd de pustietate se asterne-n simturile mele si stiu ca nu te am, ca-mi lipsesti, ca nu esti langa mine, si mai stiu

ca esti cu mine-n gand, si mai stiu

ca de fiecare data cand tipam la tine, inimile noastre erau atat de indepartate, incat simteam nevoia sa tip pentru a ajunge mai aproape de inima ta, si mai stiu

ca o clipa langa tine, pe cat de simpla si plapanda e clipa, asa de multa importanta are, caci ne alcatuieste arborele fericirii noastre, si mai stiu

ca de fiecare data cand pleci, revederea e din ce in ce mai adorabila, mai vioaie, mai plina de viata, mai mult ca orice, ma aprind ca o scanteie si-mi intind bratele sa te cuprind si sa nu-ti mai dau drumul,  si mai stiu

ca iubirea e o vraja a carui leac inca nu-l cunoastem si continuam sa fim “bolnavi”, unul de iubirea altuia, si mai stiu

ca te iubesc !

 

Eu pentru ce traiesc ?

eu pentru ce traiescCând stai și te gândești
Că pentru ce trăiești ?
Trăiești pentru nimic
Și doar pentru nimic,

Și lucruri mărunte,
Multe și cărunte,
Îți alcătuiesc o viață
Subțire ca o ață.

Și bune și rele
Împarți la toți din ele
Și nu ții cont de tine
Dar lor le o mai fi bine ?

Și-n drumul ce-l urmezi
Te întrebi să nu te pierzi
Eu pentru ce traiesc ?
Traiesc doar să iubesc ?

Pentru a deduce un simplu raspuns din text al acestei poezii combinand ultima strofa cu prima strofa.

Și-n drumul ce-l urmezi Când stai și te găndești  Te întrebi să nu te pierzi; Că pentru ce trăiești ?  Eu pentru ce traiesc ? Trăiești pentru nimic, Traiesc doar să iubesc ? Și doar pentru nimic.

Apa trece, pietrele raman, gandeste-te de-acum, tu pentru ce traiesti ? Traiesti sa supravietuiesti ?

Daca ți-a plăcut
Asterneți un gând
Căci eu o sa te-ascult

Și-ti voi raspunde-ncurând

zp8497586rq

Visul meu, dimineata mea

visul meuPot spune ca noaptea asta e chiar rece , pot spune multe ce prin minte-mi trece , am crezut ca viata este simpla dar noi mereu o facem grea si cateodata ne insetam de ura sau dusmanie nu tinem cont de frati, surori , mai este si cazul cand ne murdarim de rele , si sincer cateodata ne curatam prea greu sau chiar deloc .Dar cand ai spus ca nu mai are rost … apare dragostea , iubirea , visul tau acea floare pe care ai vrea sa o mirosi si nu te saturi.
Acum ca m-am obisnuit cu tine si cu al tau parfum sa gust din a ta iubire foarte mult as vrea si sa ma hranesc cu dragostea ta , buzele tale sa le ating, sa uit ca viata asta nu este tocmai frumoasa , sa te privesc in ochi si sa ma intreb daca esti din aceasta lume?daca esti reala? sper sa nu visez . Acum ca mai este putin din noapte iar dimineata bate la geam lasa-ma in plapuma aceasta sa ma incalzesc cu trupul tau cald !
Eu de mic aveam un vis ..un vis frumos despre mine..acum te -am inclus in el si pe tine , am crescut , acest vis mi s-a indeplinit esti aici si ma tii in brate, simti caldura mea eu pe a ta, iar frigu diminetii nu ne desparte ……si te rog nu face din aceasta dimineata iar noapte 🙂

Prima dragoste

prima dragosteAş vrea să amintesc prima zi,
Prima dragoste cu tine,
Prima ora, primul moment al reuniunii cu tine;
Dacă luminos timpul ar putea fi
Vara sau iarna, pentru ceva ce sa-ti pot spune.
Aşa că am fost orb să vad şi să prevad,
Iubirea ce apasa-n sufletul meu gol,
Dacă aş putea sa-mi amintesc! astfel
O zi din zi! Am să vin s-aduc dragostea
Ce fără urmă ca un dezgheţ de zăpadă trecut.
Se păre să însemne atât de puţin, ce a însemnat atât de mult!
Daca abia acum mi-am putut aminti că o atingere,
Prima atingere de mână în mână! Una singura de neuitat !

Cuvinte de iubire

cuvinte de iubireCuvinte de iubire croiesc in preajmea ta,  te iubesc pe tine si inima-ti voi da.

Te iubesc fără să ştii cum, sau când, sau unde. Te iubesc direct, fara complexe sau mandrie, asa ca te iubesc pentru că eu nu cunosc alt mod ca aceasta: în cazul în care nu există, nici tu, atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu este mâna mea, atât de aproape încât ochii tai se inchid atunci cand eu adorm.

De ce iubim barbatii

de ce iubim barbatiiDe ce iubim barbatii ? Care sunt motivele pentru care femeile iubesc barbatii ? Pentru ceea ce au in pantaloni sau pentru felul lor de a fi ? O Explicatie nu este indeajuns, iar iubire fata de barbatii nu poate fi descrisa mai bine decat de barbati.

Si totusi de ce iubim barbatii ? Ce au barbatii mai presus ? Pe langa mandria si superiotatea pe care da dovada fata de femeie

Stim ca femeile sunt cele mai gingase fiinte. Nu a negat nimeni asta, dar sa fim sinceri, gingasia se datoreaza ocrotirii si puterii barbatului. Defapt pentru barbati traiti, datorita barbatilor faceti ceea ce faceti.

Barbatul ideal sau motivul pentru care iubim barbatii, poate fi inteles in videoclipul urmator

Si amintiril dor..(roman-continuare)

Mergea grăbită pe trotuarul aglomerat, încercând să se ferească de priviri, cunoscuţi, de atingeri întâmplătoare….

Ducea sub braţ un dosar legat cu o pamblică albă. Îl ţinea strâns cu amândouă amâinele ca pe o comoară de preţ. Ana avea între paginile dosarului ultimul ei roman pe care se grăbea să-l încredinţeze editurii.  Muncise mult la carte. Ceva din sufletul, din trecutul ei, fusese transpus în paginile acestei lucrări.

Aruncă o privire fugară la vitrina unui magazin, surprinzându-şi trăsăturile trupului, mersul energic, coapsele înalte, bluza de mohair ce se mula pe sâni. 

            În mulţime îl zăreşte pe Ovidiu, colegul de clasă primară, ajuns director la un mare trust industrial. Îi surâde instinctiv, nu lui, directorului, ci ăluia de altădată. O vede şi se apropie cu faţa exprimând bucuria surprizei.

            – Ana, nu te-am văzut de câtva timp. Eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Unde te grăbeşti?

            – Sunt obosită. Am retuşat o lucrare, un moft, vechi amintiri retrăite şi filtrate de inima şi gândirea ciuruită de vremuri. Vreau să le public.

            – Am citit tot ce ai scris. Te-am urmărit din umbră. Ţi-am adulmecat paşii care te-au dus pe piscurile râvnite ale consacrării. Eşti mai bună, ai învins. Ţi-ai găsit un loc onorabil în societatea nostră de parveniţi. Te felicit. Îmi dai voie să te însoţesc câţiva paşi?

            Fără să aştepte răspunsul, o luă de mână, ca altădată, în clipa ceţoasă care s-a aşternut între ei ca o prăpastie…

Ceremonios, cu un „sărut-mâna”, portarul îi deschide Anei uşa clădirii care o ducea spre biroul redactorului-şef.

            – Domnule redactor, mă simt ca o şcolăriţă ruşinoasă de ce am scris şi că am scris, dar am simţit o mare uşurare. Am avut simţământul unic, divin, ca în faţa unui duhovnic când vi cu smerenie ca să-ţi spui păsurile şi ceri prin EL, Dumnezeu, alinare….

            – Ana, am citit paragrafe din al tău manuscris şi, cred, că ai reuşit să exprimi simplu, fapte reale trăite şi retrăite de tine. Ineditul, prospeţimea, lectura acestor pagini emană tocmai adevărul faptelor.

            Ana îl priveşte lung şi în faţa ochilor îi apare imaginea satului de munte din care a plecat în urmă…cu ani. Un sătuc liniştit, cu oameni harnici care duceau o viaţă aspră. Iarna, nămeţii se ridicau deasupra gardurilor, în timp ce lupii se apropiau de prispa casei. Şcoala era în celălalt sat, la patru kilometrii distanţă, şi copiii trebuiau să străbată zilnic acest drum.

            – Ana….                

Trupul i se crispă  şi, trezindu-se la realitate, văzu chipul încrezător al redactorului.

– Ana, noi am inclus cartea în lista editurii pe anul următor. Ai timp să aduci

corecturi, să ştergi amintiri care dor. Săptămâna viitoare o să discutăm despre amănuntele redactării.

Ana mulţumeşte celor din jur pentru cuvintele de încurajare şi încredere şi, din nou, ca o şcolăriţă silitoare, îi asigură că nu-i va dezamăgi. Cu paşi rari, liniştiţi, care răsunau pe hol ca ecourile unui vis stins, iese din clădirea editurii. Nerăbdătoare, vrea să se întâlnească cu Mihai, să-i povestească marea realizare, visul devenit făclie. Sufletul, fântână ucigătoare, se zbătea în fiinţa ei – uzină vie.

            Ana îşi continuă drumul liniştită spre Expresul din colţul străzii. A simţit dintr-o dată cum îi este foame, dar nu, trebuia să-l sune pe Mihai Bucuria succesului dorea s-o impartă cu el. Intră în cabina telefonică, formează numărul şi la celălalt capăt al firului, îi aude vocea:

–         Mihai, am reuşit! Sunt fericită, vreau să te văd!.

–         Mai devreme de două ore, nu pot…. A venit o

echipă din Franţa care ne ajută să punem în funcţiune un nou utilaj…

Ana simţi în suflet durere. Privirea fixă, lucuioasă şi rece ca a lacului îngheţat, îi traumatiza faţa. Vede cum dintr-un castan o frunză smulsă de vânt pluteşte fără rost  şi cade obosită la picioarele ei. O ridică, o mângâie…pune receptorul în furcă neamaiauzind ultimele cuvinte ale lui Mihai.  Fără să ştie încotro merge şi de ce merge, îşi deapănă paşii spre grădiniţă. Ioana se va bucura când o s-o vadă.

Zăreşte semaforul, lumina roşie, dungile albe ale zebrei i se par mesteceni doborâţi de soartă…porneşte în întâmpinarea lor.

Un scrâncet de roţi… şi cerul rotindu-se, imaginea Ioanei cu mâinele mici, neputincioase, întinse spre ea, mulţimea gălăgioasă agitându-se…zgomote ce treptat se atenuează. Şi nu mai simte, şi nu mai vede, şi nu mai aude decât neantul eternităţii.

De ce iubim?

Nu voi da o definiţie a iubiri…, ma voi întreba şi vă voi întreba  DE CE IUBIM?

Am putea spune că iubim din cauza banilor, a frumuseţii, a bunătăţii, in fine, din cauza a ceea ce este. VORBE! Nu cred în astfel de explicaţii puierile.. Dacă mi-aţi spune că iubirea e frumuseţea de a spune Da, când lacrima neputinţei se prelinge anevoios pe filele albe ale timpului, că e şoapta pe care adierea vântului o duce dincolo de noi, acolo unde se conjugă acelaşi verb a  i u b i, că e visul pe care-l impodobim cu diamantele speranţei, atunci vă voi da dreptate.

IUBIM pentru liniştea  sufletului ce auncă spre noi petale de măr, de cais şi de cireş…. şi noi învelim sentimentele fără cuvinte, doar cu sărutări albe ale nopţii. Si sărutările, sub  privirea blândă a lunii, devin luceferi, apoi stele căzătoare ce ard clipa spre mâine.

IUBIM ca să trăim la fel cum pomul infloreşte pentru fruct,  cum soarele apune pentru noapte şi mugurii pntru floare.

IUBIM pentru lacrima fericirii îngheţată la poalele dorului….

Uitarea cu parfum de liliac

parfum de liliacAm răsfoit foile trecutului îngelbenite înainte de vreme…Nu mai reţin la ce pagină am găsit explicaţia dată de tine la “Jocul iubirii- Jocul dezamăgirii”Atingeai roua nopţii, îmi sărutai sufletul şi-mi spuneai că viaţa fără mine are gust amar. Lacrima nopţii, şi lacrima cerului, şi lacrima mării, şi lacrima iubirii – toate ne aparţin.
Simţi depărtarea şi aşteptarea ce-au făcut noaptea mai neagră ca iubirea? Stelele au încremenit ore şi orele tare mai dor când dragostea devine piatră. Ai aşezat pietre în ore, ore în aşteptări, iar din aşteptări ai făcut stele ce le-ai aruncat pe cerul renunţării.
Graba ta spre o fericire iluzorie a răsărit soarele înainte de vreme. Femeia, străină mie, a avut puterea să-nflorească salcâmii când regretele plâng? Şi să topească zăpada amintirii pe creste de dor? Nu te supăra, dar te mai întreb, dacă aţi gustat cireşele amare din bătrânul Mai când aripele timpului bat a regrete?
Cine îţi va sorbi lacrima albastră şi cine-ţi va îndulci durerea când orele dor?
Graba ta a lăsat frunze uscate într-o simfonie de culori nedesluşite… La casa nu ştiu cărei număr te aştepta f e m e i a: femeia-piatră, femeia-matură. prea matură printre atâtea flori, cu privirea vicleană, ce număra repede timpurile dintre noi..

EU şi TU, TU şi EU, TU…, TU oare cu cine te vei mai însoţi în nopţile de singurătate când vântul îţi va bate în geam cu furie?
Dacă-ai veni, ţi-aş pava drumul cu stele şi ţi-aş prinde la gât curcubee. Hai, vino în noaptea uitării când florile dorm! Îţi voi deştepta vise care nu mor, vise care nu dor, şi nu-ţi voi da să biei lacrima nopţii.
Câte n-aş face pentru tine la ceasul de taină!
Păsările, de frica tristeţii, şi-au făcut cuib în lacrimile dimineţii. Doar Luceferii ciugulesc din durere, iubire.
Când vei veni, lacrima nopţii va deveni lacrima Mării şi Marea, pentru o clipă, va deveni EU.
Valurile reci îţi vor mângâia sufletul rece, privirea rece şi trecutul rece ce s-au aşternut între noi cu rost
Acum, când lacrima amară a devenit dor, îţi scriu câteva rânduri pe-un colţ de Octombrie.
aşteaptă-mă lângă un buchet de cruzanteme, la ora când stele dorm, iar noi, cei de acum, vom îngenunchea spre ziua de mâine,

Lucretia Ionescu Buiciuc