Mă uit la tâmpita aia de cafea. Zace leneșă pe birou și din cană ies niște aburi dubioși. Nici nu-mi vine să mă apropii. Mă cutremură gândul că trebuie să o beau.
Gust din cafea, îmi frig puțin limba, înjur de două ori și îmi aprind o țigară.
Şi mă gândesc cât de frumos era aburul acela dubios din cană în unele dimineți, mă gândesc că abia așteptam să gust din cafeaua aia dubioasă.
Nu mi-e foame deloc. Dar a trecut deja jumătate de zi și trebuie să mănânc, ca să nu mor. Şi iau telefonul plin de praf și sun repede la pizzerie. Comand pizza mea preferată. Tipul de la livrări, sună la ușă, iar când îi deschid îmi trântește o cutie mare în brațe și nu spune decât “30 de lei”.
Îi plătesc omului și mă așez la masă. Parcă și din cutia asta ies niște aburi dubioși.
Gust dintr-o felie de pizza și o arunc înapoi în cutie. Altă dată aș fi mâncat și cartonul.
Mă plimb prin casă ca dementa. Iar mă așez pe scaun, iar mă ridic. Am tot timpul din lume, nu fac nimic. Mă plictisesc groaznic și nu am stare.
Altă dată chiar aveam ce face în timpul ăsta liber.
Mă întind în pat și mă gândesc. Simt că mi-e dor. Şi îmi este la fel de dor, cum îmi era odată dor după cafeaua mea de dimineață.
Oare există o categorie a dorului ? Există dor tare, dor foarte tare ?
De ce când ți-e dor de ceva, renunți la “dorurile” care până acum îți bucurau viața? De ce pizza aia care îți provoca hohote de râs printre papilele gustative nu are nici un gust?
De ce îți vine să vomiți când mănânci ?
Şi știi ce e cel mai greu ? Cel mai greu e să știi de cine îți e dor. Era mult mai simplu să îți vină să vomiți și să nu știi de ce.
Era mult mai frumos să te trezești nervos și să nu ai chef să bei o cafea.
Dar nu, de ce să fie simplu ? De ce să fie ușor ? Nu ai voie să te bucuri. Trebuie să fii pragmatic și să calculezi orice rahat, trebuie să îți dea cu virgulă. Că așa vrei tu, să împarți 8 la 14, când ai putea să îl împarți la 2.
Trebuie să calculezi tot. Trebuie să știi ce urmează și să îți imaginezi tu în mintea ta cum va fi, folosindu-te de calculele tale. Folosindu-te de formula ta stupidă inventată de tine. Nici măcar nu știi dacă există.
Nu poți să te bucuri. Nu ai voie. Dacă te bucuri o clipă de grătar după aia o să fi trist că ai mâncat prea mult și că te îngrași.
Dacă alegi perfecțiunea, o să fi uimit că și perfecțiunea are un milion de defecte.
Păi atunci ce căcat te mai face fericit ? Şi de ce ți-e dor, dacă nu există nici un motiv să îți fie ?
Citeste mai multe povesti aici : http://www.mariefecte.blogspot.com
