Dumnezeu exista intre noi toti,Dumnezeu traieste in sufletele noastre mai mult sau mai putin, in functie de credinta pe care o avem pentru Domnul Isus Hristos.
Dar din dar se face Rai. Pe principiul acesta sunt dintotdeauna, inca de mic, de cand asa am fost invatat ca astfel te va ajuta Dumnezeu, (si chiar asa este, de cate ori am daruit, mi s-a intors inzecit) iar ingerasul care sta in dreapta ta bifeaza in lista lui inca o fapta buna, ceea ce il zapaceste la culme pe Nichiduta, care abia asteapta sa calci gresit. Cu toate astea, din pacate, cel mai mult ii dau sa „pape” acestuia din urma. Ca e tare usor sa ii faci lui pe plac si din ce in ce mai greu sa savarsesti o fapta buna. Am observat in ultimul timp. Insa asta nu ma catalogheaza drept o persoana rea. Cati nu spunem la fel?
De cele mai multe ori avem tendinta sa judecam pe ceilalti si sa nu vedem mai intai ce se afla in
curtea noastra. Pentru ca e mai mult usor si ne e mult mai la indemana. De fiecare data cand ma bag in pat si fac semnul crucii cu repeziciune si ingan un Tatal nostru care de multe ori il zice gura fara mine,imediat apare parerea de rau si mustrarile, ca iar am pierdut timp pretios facand alte fleacuri si nu mi-am rezervat ceva mai mult timp si sufletului. Mi-e ciuda ca sunt o profitoare in legatura cu Dumnezeu. De fiecare data, doar cand m-a trantit m-am intors smerita catre El. Imediat mi se inroseau genunchii, ochii, sufletul si doar atunci Ii vorbeam ceva mai mult. Cred in puterea rugaciunii si am trait si minuni ce au venit imediat dupa. Insa de multe ori mi-am zis ca nu mai vreau sa fiu o profitoare si in momentul cand ma vad cu sacii in caruta sa-L uit. Pentru ca asa s-a intamplat de fiecare oara. Sunt pacatoas si superficial si asa este omul, sta in natura firii sale sa pacatuiasca. Asa am fost lasati. Dar putem macar incerca sa ne schimbam incet, incet.
Sunt fericit ca maine , dupa multi ani ma impartasesc. Pana acum nu mi s-a dat din cauza faptului ca traiam in pacat. In pacatul preacurviei, ca sa intelegeti. Locuiesc de ceva mai multi ani cu femeia`mea si asta e „crima” in fata Bisericii. Mentionez ca fac parte din ritul ortodox. La fiecare spovada eram aspru mustruluita. Insa, intotdeauna am fost de parere ca traiul impreuna sau casatoria de proba e piatra de temelie a casniciei. Nu e normal sa ne cunoastem si cu bune si cu rele? La un suculet o data pe zi eu zic ca nu ii poti vedea reactiile la diverse posibile lucruri. Trebuie il cunosti si sa te cunoasca foarte bine daca iti doresti ca frumoasa casatorie sa fie pentru totdeauna. De ce esuau sau si acum se intampla lucrul acesta? Pentru ca se casatoreau dupa doua trei luni de intalniri, fara sa stie mai nimic unul despre celalalt, ca abia dupa ce au zis „da” sa vada de fapt in ce s-au bagat. Acum e simplu, pac pac te-ai dus si ai dat divort, insa demult, (chiar daca era un proces nu foarte complicat) nu se prea cadea, nu? Ce zice lumea? Da cum sa dau divort, avem si copii, NUU, nici vorba, stau si indur asa. Asta e parerea mea. Desigur, o sa spuneti ca stiti cazuri, cupluri care s-au casatorit dupa 3 luni de cand s-au cunoscut si au trait fericiti pana la adanci batraneti. Or fi, dar cate?
Revenind, dupa ce m-am spovedit am avut o stare de bine extraordinara. Si mi-a placut mult cum m-a intrebat preotul la sfarsit daca eu sunt de parere ca pot lua Sfanta Impartasanie sau nu. Imediat in gandul meu mi-am zis ca pacate asa grele nu am facut si acum sunt cu treburile in ordine in fata lui Dumnezeu, adica m-am casatorit. In sfarsit, sunt vazut bine de catre Biserica :), cu „actele” in regula, ca zic asa. Eu sunt de parere ca asa ar trebui sa fie, preotul sa lase la alegerea constiintei noastre acest lucru. Voi cum credeti? Apropo, va marturisiti, impartasiti frecvent? Eu nu am mai facut-o de foarte multa vreme, am profitat acum de faptul ca am intrat in post.
