În mediul familial, comunicarea interpesonală are un rol vital, fiind unul dintre cele mai importante instrumente de dezvoltare a structurii şi a relaţiilor de rol familial, alături de intercunoaştere. Relaţiile interpersonale cu parinţii au un rol important în dezvoltarea individului şi a tipului de relaţii pe care le va stabili ulterior cu alţi indivizi de-a lungul vietii. Multe din „datele interne” ale fiecaruia individ se capătă in cadrul acestora relaţii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repetă, sub diverse moduri, mai mult sau mai puţin explicite, că el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, dacă este criticat tot timpul, dacă este in permanenţă comparat cu cei care au performanţe mai bune (părinii sau fraţii mai mari) sau dacă pur si simplu nu este lăsat să se descurce singur in diverse situaţii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viaţa de propriile lui capacităţi de a face faţă, de a se descurca. Iar relaţiile pe care le va stabili cu alţi indivizi, de-a lungul vieţii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat să atribuie celorlalţi o pricepere, putere si importanţă mai mare decât lui însuşi.
Prietena mea, Mara. este mamă a doi copii. Energeică şi hotărâtă ea nu se consideră autoritară, însă are obiceiul de a da ordine pentru a obţine ceea ce vrea. Îi spune frecvent fiului ei, Radu: „Pune masa, fă asta, fă cealaltă”. Însă Radu a ajuns la vârsta la care nu ii place să se supună ordinelor, aşa că nu răspunde solicitărilor mamei sale. Mara îl ia la rost: „Dar de câte ori trebuie să –ţi spun? Chiar nimic nu te pot ruga?!”, solicitări, însă, de fapt, dă mereu ordine. Radu nu mai poate. Nu îşi defineşte el propria poziţie, ci aceasta ii este impus. Însă Mara are o revelaţie auzind un psiholog vorvind despre „capacitatea tânărului de a alege şi aptiotudinea acestuia de a-şi ocupa propriul loc de adult” şi se întreabă ce opţiuni are Radu în ceea ce priveşte gospodăria şi mai ales, viaţa de familie. În cele din urmă, ea decide să schimbe tipul de relaţie dintre ei. Pentru aceasta, face distincţia între ceea ce este imperativ pentru ea, adică acele cazuri în care poate da ordine (nu pretinde că hainele să nu stea aruncate în mijlocul sufrageriei) şi situaţiile în care este preferabil să îi ceară părerea lui Radu (ce i-ar place să mănânce, cum il poate ajuta la teme). Într-o primă etapă, de fiecare dată când pune întrebări legate de gospodărie, i se răspunde cu „nu” şi e tentată să revină la stilul imperativ. Totuşi, reuşeşte să ajungă la un echilibru între diversele atitudini şi se exprimă mai clar în relaţia cu Radu. Acesta acceptă mai uşor ordinele şi găseşte o oază de libertate în faptul că poate da un răspuns la solicitările mamei. Mama înţelege că, pentru a asculta, trebuie ca şi celălalt să aibă o anumită libertate de decizie.
Prima măsură este de a da sens pozitiv ordinului. Când auzim cuvântul ordin ne gândim imedia la agresivitate, supunere execesivă, revoltă posibilă.Explicaţia se datorează caracteriasticii ordinului, în sensul că interlocutorul nu are libertatea de a-şi stabili singur poziţia faţă de mesajul transmis de noi: el nu poate decât să acţioneze, să facă ceea ce i s-a cerut. Ordinul nu îi permite celuilalt să se poziţioneze ca persoană; nu i se cere părerea, nu trebuie să fie de acord, nu i se pretinde altceva decât să exercite: „Du-te şi cumpără pâine!”, „Du-te si aşează-ţi hainele!”
Ne putem întreba cât de legitime sunt, în familie, ordinele date de părinţi. „La masă!” nu lasă loc la prea multe ambiguităţi. Pânâ la ce vârstă putem spune: „Fă-ţi ordine în cameră!”, „Stânge masa!”, „Grăbeşte-te!”, „Taci!”, „Răspunde-mi!”. Nu există un alt mod de a acţiona? De exemplu, formularea unei solicitări adevărate, negocierea, stabilirea unei înţelegeri. Atunci când alegem să dăm un ordin, trebuie să avem grijă să fie bine receptat; aceasta înseamnă să fie emis într-un mod care să îl facă acceptabil – adică să indice clar acţiunea, dar fără agresivitate, să avem legitimitate, iar situaţia să se preteze la asa ceva.
Un ordin eficient presupune:
- Autoritate, dar nu gresivitate;
- Legitimitate: să existe un contact clar (în familie);
- Exectitate şi concizie.
A da un ordin nu înseamnă a-l persecuta pe celălalt, ci a-i spune ce să facă. Nu înseamnă a-i propune o alternativă: „Stânge-ţi hainele, te rog!”, „Eşti drăguţ să-mi aduci cafeaua?” O comunicare defectuasă poate avea numeroase repercursiunii asupra integrităţii familiei. O comunicare de calitate presupune claritatea vorbirii, evitarea schimbărilor de subiect, precum şi a mesajelor tangenţiale, intrerupte sau cu o tendinţă de trecere la alt subiect, evitante. Deasemenea este foarte important şi raportul dintre acord şi dezacord: in cazul dezacordului intre membrii familiei, aceştia trebuie să fie capabili să îşi manifeste dezacordul intr-o manieră civilizată, nonagresivă , cu un efect constructiv. O altă calitate a comunicării este intensitatea ei: membrii au capacitatea de a-şi manifesta afectele cu intensitate, iar aceasta intensitate trebuie să fie gradată. Comentariile dintre membrii trebuie să fie amicale, calde, prietenoase, in nici un caz agresive. Nici un membru al familiei nu trebuie exclus din conversaţie, şi fiecare trebuie să vorbească in numele său , nu in al altora.
Lui Daniela, mama lui Paul, un copil de 7 ani, nu îi place când acesta „se enervează”. Dacă i se refuză ciocolată, acesta dă din picioare, strigă, apoi e morăcănos. Daniela se simte dezarmată şi strigă şi ea, la rândul ei: „Ai mâcat deja una, nu eşti cuminte deloc, du-te în camera ta că mă scoţi din minţi”. După ce se enervează, se simte vinovată. Scenariul se repetă şi, de fiecare dată, Paul îşi primeşte ciocolata, uneori cu o palmă la fund ca supliment. Daniela hotărăşte să rezolve o dată problema.Îşi iubeşte fiul, dar vrea să-l înveţe să asculte. Este momemntul săi accepte furia în momentele de frustrare, fără a-l amplifica printr-un comportament neadecvat. Vrând să schimbe situaţia, mama decide să-şi schimbe propriul mod de a reacţiona, şi nu pe cel al lui Paul. De fiecare dată când i se va cere ceva ce ea nu vrea să-i dea, îi va spune răsincat „nu”, îi explică motivul şi încearcă să îi propună o soluţie pentru viitor: „Îţi dau ciocolată data viitoare sau în aşte împrejurări”. Paul se enervează, dar ea rămâne calmă si spune: „Înţeleg că nu îţi place, nu de deloc plăcut să vrei ciocolată şi să nu ţi se dea”. Apoi îşi face timp să îl ia în braţe şi să-ţi exprime frustrarea. Încetul cu încetul, Paul înţelege că nu poate primi tot ce vrea, dar că mama lui este totuşi prezentă şi îl iubeşte.Desigur, îşi manifestă nemulţumirea, însă lucrurile nu mai capătă amploare, iar Daniela se simte mult mai bine. Schimbarea nu s-a produs dintr-o dată. Paul era obişnuit cu reacţia mamei sale şi cu modul în care se derula lucrurile înainte, dar acum se obiţnuieşte cu un alt stil.
Confruntarea cu agresivitatea, nemulţumirea, furia nu este o situaţie de comunicare simplă. Agresivitatea acceptabilă poate căpăta forme diverse: de la tonul ridicat folosit pentru a formula o problemă până la criticarea situaţiei, la „ciondăneală” sau folosirea unor expresii ofensatoare de genul „De ceilalţi nici nu vă pasă”, „N-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus eu”, „vorbeşte prostii!”. Acest tip de agresivitate nu depăşeşte anumite limite, în caz contrar, trebuie adoptată o altă strategie. A avea o atitudine eficientă faţă de furia celuilalt presupune a-l accepta pe acesta necondiţionat , a-i accepta sentimentul de furie, a disocia problema de sentiment, a-l asculta pe interlocutor şi a nu răspinde imediat, a propune o schimbare, a nu adopta o atitudine defensivă statică.
Într-o primă etapă, vom înceta de a da motive de furie. Se recomdandă să tăcem şi să ascultăm cu atenţie si deschidere. Nu trebuie să întrerupem intelocutorul spunându-i: „Ai terminat?”, „Mai termină odată!”.
În a doua fază trebuie să-i răspuindem furiei însăşi. Interlocutorul are nevoia să se simtă acceptat aşa cum este şi nu pentru ceea ce este în acel moment. Vrea să-i fie acceptate furia, iritarea, nemulţumirea şi, de aceea, aştepată de la celălalt o interveniţie care să transmită mesajul: „Te accept cum te simţi acum, cu toată furia ta”. Deseori o frază care începe cu „Înţeleg că eşti furios, iritat, nervos, nemuţumit” va avea un efect benefic supra interlocutorului şi îi va mai uşura emoţia. Deseori, incapacitatea noastră de a formula acest fel de fraze vine tocmai din neputinţa de a accepta emoţia celiulalt pentru că intrăm în rezonanţă cu ea. Nu trebuie să abordăm fraze care să enerveze şi mai mult interlocutorul, de genul: „Calmează-te, nu are rost să te enervezi”, ceea ce echivalează cu „Nu-ţi accept furia”.
În a treia fază trebuie să ne ocupă de problema tehnică ceea ce îi alimentează furia şi să o analizăm. Care este problema?, Cine?, Unde? Când? Cum? Cât”. Nu trebuie să folosim expresii de genul „Nu e problema mea, nu mă interesează, nu e vina mea…”, ceea ce echivalează cu neglijarea problemelor lui.
În cea de a patra fază, furia trădează nevoia unei modificări a modului de acţiune, trebuie să ne ajutăm interlocutorul prin găsirea unui mijloc de schimbare, o soluţie.
Un rol important il are şi repectarea promisiunilor pe care membrii unei familii şi le fac reciproc, in general, respectarea cuvântului dat deoarece fiecare trebuie să aibă credibilitatea in faţa celorlalţi. Fiecărui membru trebuie să ii fie ascultată părerea de către toţi şi conversaţia nu trebuie să devieze.
Lucica este indrăgostită de Radu, soţul ei, ocupânduse de cei doi copii pe care îi au, familie echilibrată, fără probleme majore. Cu toate acestea, Lucica nu e fericită şi nu se simte iubită. Ea se aşteaptă ca soţul să răspundă la solicitările ei neformulate, să-şi ţină promisiunile, după părarea ei acesta e semnul iubirii depline. Radu o iubeşte şi este un bărbat atent, însă ii vine greu să îşi identifice până şi propriile nevoi, nu mai ales nevoile altora. Lucica începe să-şi pună întrebi în legătură cu propriul comportament şi să se intrebe ce ar vrea ea să facă soţul ei pentru a o convinge de dragostea lui. Norocul face ca să vadă la cinematograf ”Ce-şi doresc femeile”, film American al cărui personaj capătă darul de a auzi gândurile femeilor şi poate astfel răspunde promt dorinţelor lor. Lucica înţelege că aşteptările ei sunt nerealiste şi că bărbatul pe care il iubeşte, chiar dacă impărtăşesc multe impreună, nu poate ghici ce gândeşte ea, dar nu exprimă. Lucica face o listă a aşteptărilor pe care le are de la soţul ei, dar nu are multe de trecut acolo, deoarece principala ei nevoie este ca el “să ghicească”. Lucica işi face curaj si spune exact ce doreşte. Să meargă în excursia pe care o promite demult timp, in Italia. Această schimbare de comportament naşte în sufletul soţului anumite intrebări şi chiar o anumită teamă. Radu incepe să tină cont de această nouă atitudine a soţiei sale şi acceptă fără probleme să răspundă solicitărilor ei. In final amândoi isi dau seama că se iubesc la fel de mult şi hotărăscsă-şi exprime dolianţele chiar dacă nu obţin întotdeauna răspunsuri favorabile.
In cazul soţilor, este foarte important ca fiecare dintre ei sa isi asume rolul care ii corespunde. Există o comunicare interpersonală defectuasă care afectează raporturile normale de echilibru in cadrul structurii familiei. Este foarte important ca fiecare membru să işi constientizeze rolul in familie şi să se comporte ca atare
Lucretia Ionescu Buiciuc
